Sufragerie

Englezisme

Știm cu toții povestea aia cu „Como se dice?”. Dacă nu o știi deja, e vorba de acei români care plecau la muncă în Italia și se întorceau italieni după câteva luni, uitau să vorbească limba română, iar toată lumea făcea mișto de ei din acest motiv.

Ce legătură au românii din Italia cu englezismele?

Am observat că de fiecare dată când filmez câte un vlog, mai ales dacă e legat de muncă, îmi este mult mai la îndemână să folosesc anumite cuvinte sau expresii în engleză și chiar îmi e greu uneori să găsesc un echivalent în română. If you know what I mean… Și sunt sigură că nu mi se întâmplă numai mie.

Am realizat cât este de frustrant să spun ceva, să fiu în toiul poveștii, iar în mijlocul frazei să îmi pierd avântul și încep să mă gândesc la moduri de a explica în română ceea ce vreau să spun. Iar același lucru se întâmplă când vorbesc cu ai mei despre muncă. Mama nu vorbește engleză deloc, tata se descurcă binișor cu puțin exercițiu, dar de fiecare dată când încerc să le explic anumite proceduri sau să le povestesc despre specificul unui rol din restaurant, îmi trebuie o grămadă de timp să îmi găsesc cuvintele potrivite, mai ales din cauză că restaurantul în care lucrez nu operează ca un restaurant obișnuit. Nu avem chelneri, ospătari, bucătari și barmani. La noi rolurile au nume diferite, iar specificațiile postului în sine sunt diferite.

S-a întâmplat o dată, de două ori, dar a început să devină enervant când mi-am dat seama că mă blocam la orice încercam să spun. Încă lucrez la asta, însă analizând un pic problema, am ajuns la concluzia că blocajele astea sunt cauzate de mai mulți factori.

În primul rând, vorbesc engleză în fiecare zi, atât acasă, cât și la muncă. Pe lângă asta, multe dintre lucrurile despre care vreau să vorbesc nu au un echivalent în română. Sau dacă au, sună foarte dubios.

Dincolo de incapabilitatea mea de a traduce orice din engleză, mai stă și monstrul ăla urât și se uită la mine. Știi tu, „Oare ce o zice lumea?”. Acel monstru. Mai în glumă, mai în serios, frica de gura lumii e o problemă încă foarte actuală în cultura românească. Noi o moștenim de la părinții noștri, ei de la ai lor și tot așa. Odată cu trecerea timpului, am început să renunțăm încet încet la ideea asta și la frica de ce or zice alții, însă oricât am fi de liberali și non-conformiști, cred că în continuare ne pasă de ceea ce cred ceilalți referitor la noi și la acțiunile noastre. Sau, știi tu, referitor la faptul că nu ești capabil să vorbești română fără englezisme.

Dar, ce crezi? În anii ăștia, nu foarte mulți, dar nici puțini, de când interacționez cu oamenii din jurul meu, am aflat că orice ai zice, oricum ai zice, orice ai face, tot va exista cineva care să fie nemulțumit. Fie că vorbim despre veșnica preocupare a vecinilor și a rudelor despre planurile de nuntă, copii și așa mai departe, fie că e modul în care ne îmbrăcăm, muzica pe care o ascultăm, lungimea părului, dacă purtăm sandale cu șosete sau șlapi cu puf. În orice situație, există cineva care își dă cu părerea despre noi și alegerile pe care le facem. So be it! 😊

No Comments

    Leave a Reply

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    PHP Code Snippets Powered By : XYZScripts.com
    %d blogeri au apreciat: