Zilele trecute am avut prima încercare de a asculta o carte după mult timp. Câteva luni bune nu am mai făcut asta, sau cel puțin nu așa cum ar fi trebuit. Adică să-mi propun să o fac și să fiu atentă la ce ascult. Se derula în urechea mea un discurs pe care uneori nici nu-l auzeam. Mă ajuta să blochez sunetele din exterior, iar pe ici pe colo mai auzeam niște cuvinte. Dar cam atât. Și se întâmpla asta doar preț de câteva minute.
Prima încercare nu e garanția pentru reușită. E nevoie de antrenament
Principala cauză pentru care am încetat să mai ascult cărți pe Audible a fost venirea pandemiei. Aveam o rutină pe care mi-o formasem de luni bune. În ultimele luni din 2019 ascultam în tren. Nu mi-a fost ușor să mă concentrez de la prima încercare. Mă surprindeam deseori cu gândul în total altă parte decât la ce ascultam.
Apoi, prin ianuarie, am început să merg pe jos, iar ascultatul a devenit din ce în ce mai ușor. Nu o să vorbesc prostii acum și să spun că nu-mi mai zbura mintea în altă parte. E ceva firesc să se întâmple asta.
Ca și în cazul cititului, ascultatul cărților necesită antrenament și voință. Că altfel nu va dura mult până să spui că nu-ți place să faci asta. Am mai povestit în alt articol despre faptul că eu nu citeam. Tot din cauza asta era, pentru că nu aveam antrenament. Mă plictiseam repede și preferam să iau telefonul în mână și să scrollez. Era o recompensă mai rapidă și era mai simplu să apelez la asta.
Întotdeauna ne va fi mai ușor să întreprindem acțiuni care necesită concentrare mai puțină. Care nu ne solicită foarte mult creierul. Mai ales de când tehnologia a evoluat de așa natură încât totul se întâmplă la secundă. Așadar, prima încercare de a face ceva ce necesită timp mai îndelungat, e puțin probabil să fie o încercare reușită.
În categoria asta intră și alte lucruri pe care le facem, cum ar fi gătitul, alergatul, fotografiatul, urcatul pe munte, mersul pe bicicletă și așa mai departe. Acestea sunt, până la urmă, niște deprinderi. Și orice deprindere se învață, nu o vom putea stăpâni peste noapte.
O rutină dată peste cap
Așa cum spuneam mai devreme, ascultam mult înainte de pandemie. Mergeam pe jos până la tren și ascultam în fiecare dimineață cel puțin 40 de minute dintr-o carte. Apoi, în tren, îmi puneam muzica tare în căști și citeam. Îmi formasem obiceiul ăsta și funcționa foarte bine. Implicit, aveam o tonă de inspirație să scriu. Începusem iar să pun articole pe blog, măcar o dată pe săptămână.
Însă la sfârșit de martie, s-a întâmplat ceva care nu credeam că mă va afecta așa cum a făcut-o. Am fost trimiși acasă și, implicit, în afară de trezitul de dimineață, nimic nu mai era la fel. „Stay at home. Save lives.”
La început mai ascultam, mai citeam, pentru că nu am făcut nimic în primele săptămâni. Eram toată ziua în bucătărie, gătind și spălând vase.
Ceva trebuie să se schimbe
Am mai citit până pe la jumătatea lunii aprilie, când m-am băgat într-un proiect online, ca să nu mă mai simt inutilă.
Dar de atunci, ghici ce? Sunt la aceeași carte. Citesc de mai bine de 4 luni aceeași carte. Când am citit acum două săptămâni newsletterul de la Cristina (la care îți foarte recomand să te abonezi) m-am simțit foarte vinovată. Și am zis că trebuie să schimb neapărat lucrul ăsta.
Deseori asist la conversații despre ce seriale mai sunt la modă și aud că TREBUIE neapărat să le urmăresc și eu. Aceleași persoane se plâng pe urmă că nu au timp să citească cărți, dar nu sunt în stare să facă legătura între orele pierdute pe Netflix (sau zecile de linkuri spre videos amuzante descoperite pe social media) și faptul că stau cu aceeași carte pe noptieră de câteva luni bune.
CRISTINA CHIPURICI
Am profitat de faptul că am avut ocazia să fac câteva ședințe de coaching cu Andrei Roșca și am adus în discuție acest subiect. Nu mă gândeam să abordez neapărat subiectul cititului și ascultatului, ci mai degrabă inconsecvența de care tot dau dovadă. Nu mai scrisesem pe blog de luni bune, iar asta mă frustra enorm. E drept că făceam altele, însă am cam uitat ce e cu adevărat important pentru mine.
Mi-am uitat prioritățile. Iar Andrei a știut să pună întrebările potrivite și să mă facă să-mi dau seama că echilibrul de care aveam nevoie s-a pierdut odată cu rutina pe care o aveam. Și, odată cu ele, scrisul, care-mi face atâta plăcere.
Cât de des vorbim despre eșec și despre faptul că e în regulă să nu ne iasă totul de la prima încercare?
Ieri dimineață la cafea povesteam cu Aleks, prietenul meu, despre ce încerc să fac. Despre faptul că încerc să-mi reconstruiesc rutina care mi-a fost dată peste cap, pentru a începe din nou să ascult și să citesc. Lucruri care, implicit, mă inspiră să scriu. I-am povestit și despre faptul că a trebuit să ascult același capitol dintr-o carte de 3 ori ca să-mi intre în cap.
Pentru că a trecut mult timp de când am ascultat cărți pe bune ultima dată, mi-am pierdut antrenamentul. Așa că acum e ca un fel de prima încercare, chiar dacă am mai făcut asta în trecut.
Atunci mi-a spus că și el a încercat să asculte o carte, dar crede că e cazul să treacă la alta, pentru că mereu îi fuge gândul în altă parte.
Și ăla a fost momentul când mi-am dat seama că, în primul rând, nu sunt singură în barcă. Iar în al doilea rând, am realizat cât de greu ne este să vorbim despre eșec. El încercase să asculte cartea asta despre care mi-a spus ieri de câteva ori în ultima lună. Însă nu a vorbit despre asta. Iar eu m-am deschis față de el, dar îmi era rușine să recunosc față de altcineva faptul că îmi e atât de greu să citesc sau să ascult o carte. Mai ales după cât de bun a fost începutul de an din punctul ăsta de vedere.
În încheiere…
M-aș bucura să te fi ajutat articolul ăsta. Să înțelegi că e în regulă să nu-ți iasă totul de la prima încercare. Poate nici din a doua sau a 3-a. Nu e o rușine, dimpotrivă. E o dovadă că vrei să evoluezi. Atât timp cât observi motivele pentru care un lucru nu funcționează și încerci să îl faci mai bine data viitoare, nu ar trebui să-ți fie teamă să vorbești despre asta.
Și să nu te temi de eșec. Pentru că orice încercare eșuată e un pas înainte către reușită.
Acum vreo două luni am avut o tentativă de a face un vlog despre toate cele 13 agende pe care nu le-am dus până la capăt. Am vrut, de fapt, să întreb, dacă sunt singura care colectează atâtea și nu termină niciuna vreodată.
A ieșit un vlog lung și plictisitor, pentru că m-am gândit eu să trec prin toate cele 13 agende. Am găsit acolo lucruri pe care uitasem că le-am scris, articole, dar în cea mai mare parte… erau pline de liste.
Sunt omul care face liste. Dar de multe ori îmi este greu să mă țin de ele. Mi-am făcut, de exemplu, o planificare de vreo 50 de vloguri din martie și până în iulie prin Londra. Acum, o să dau vina pe știi tu cine. De fapt, e vina mea.
Am cochetat cu bullet journalling de vreo 3 ori, nu s-a legat de mine. Prea multă bătaie de cap, cu desenat în fiecare lună și în fiecare zi. Deși mie chiar îmi place să fac asta. Dar parcă niciodată nu aveam suficient timp. Scuze, scuze, scuze!
PRIMUL JURNAL
Eram în clasa a 5a și scriam despre despre băieți și vacanțele de la bunici. Și despre băieții din vacanțele la bunici.
L-am recitit acum câțiva ani și am râs în hohote. Ce probleme existențiale aveam la 11 ani!
Bine, nu-ți imagina că m-a ținut prea mult. Dacă abia mă țin de ele acum, ce te face să crezi că îmi ieșea mai bine la vârsta aia?
Dar primul jurnal, de fapt, #pebune a fost cel pe care l-am început acum 68 de zile. Aveam o agendă în care inițial am scris chestii pentru muncă, dar hop Corona, gata munca.
Am fost trimiși acasă pe 20 martie. Iar până pe 30 am tot scris așa, azi da, mâine ba.
Vlogul de care ziceam mai sus l-am filmat pe 31 martie. Era a doua zi, dar mai scrisesem așa, câte două, 3, 5 zile. Deci nu era mare scofală.
La finalul vlogului am zis că sper ca ăsta să mă țină. Și atunci mi-am dat seama că sunt foarte mult lucruri despre care spun asta, dar puține chiar se țin de mine.
Vorbeam și cu Monica despre asta și m-a întrebat: ce mă face să nu continui? Nu am știut să-i răspund exact. Ia stai, caut imediat răspunsul, că nici nu mai știu ce scuză am folosit.
…
Sincer nu ştiu, le încep, scriu 3 chestii şi apoi găsesc un caiet mai fain. Îl încep cu alt scop şi îl las după o perioadă… fie că-s liste, rețete, articole….dar până nu îl termin pe ăsta de acum nu mai încep altul. New rule!
ÎNAINTE DE CULCARE
Am început, așadar, să scriu pe 30 martie, iar apoi am scris și pe 31. Pe 1, pe 2…aprilie, mai, iunie. Și am ajuns miercuri la ziua 66. Ziua în care am terminat primul jurnal din viața mea. Nici acum nu îmi vine să cred că am scris timp de 66 de zile consecutive. Și că am ajuns să scriu pe ultima pagină, după ce am scris pe fiecare altă pagină.
Scriu în fiecare seară înainte să adorm și sincer nu știu dacă aș mai putea acum să pun capul pe pernă și să închid ochii fără să scriu în jurnal înainte.
A devenit parte din mine, așa cum e spălatul pe dinți sau încățatul înainte de a ieși din casă.
Ieri a fost prima zi când am scris în Jurnal 2.0. Iar acum nici nu mai trece prin cap că aș putea, cumva, să mai ratez vreo zi. Și îmi face tare bine, pentru că am așa o vedere de ansamblu asupra zilei, scriu ce am făcut, cu ce am rămas, ce am simțit în anumite momente.
De câte ori atunci când eram copii nu am spus că abia așteptăm să creștem? Era visul nostru să fim adulți.
Încălțam pantofii cu toc ai mamei, o imitam pe doamna învățătoare jucându-ne de-a școala.
Ne prefăceam că suntem părinții păpușilor, eram piloți de curse ai mașinilor de plastic. Eram războinici viteji sau mari fotbaliști.
Toată copilăria noastră a fost despre a crește mari.
NU AI VOIE SĂ…
Nu aveam voie să punem mâna pe anumite lucruri, nu aveam voie să sărim în pat, nu aveam voie să ieșim singuri afară. Când am avut voie, asta a venit la pachet cu o oră de intrat în casă.
Vedeam mereu că adulții pot și noi nu, iar asta ne făcea să vrem să fim ca ei. Voiam să avem banii noștri, să nu mai cerem de la ei pentru un suc. Să stăm afară cât vrem noi și să mâncăm tot ce vrem, fără să ni se spună că avem voie sau nu.
Ne doream să ne petrecem timpul cu cine vrem, să citim ce vrem, când vrem, dacă vrem.
Voiam să fim noi cei care ne impunem propriile limite.
CE ESTE, DE FAPT, LIBERTATEA?
Credeam că atunci când vom crește vom fi independenți și că nu va mai trebui să cerem voie nimănui.
Am vrut atât de mult să creștem, ca să nu mai depindem de ai noștri.
Am vrut să fim liberi să facem ce vrem noi. Și acum suntem.
Suntem liberi să stăm afară cât vrem, doar că dimineață la 6 ne trezim să mergem la birou.
Putem și suntem liberi să mâncăm tot ce vrem, doar să nu fie prea mult sau prea dulce sau prea gras.
Avem voie să spunem tot ce vrem. Doar să nu înjurăm, să nu bârfim, să nu țipăm, să ținem cont de toate regulile gramaticale.
Putem să cheltuim oricâți bani vrem, doar că trebuie să ne ajungă până la finalul lunii.
Nu zic că-i rău. Zic doar că am râvnit pentru libertate, am vrut să scăpăm de limitele celorlalți, ca să ni le impunem pe ale noastre.
AZI MI-E DOR
Mi-e dor să mă urc în copaci și pe garduri, fără să-mi fie teamă.
Să mă joc până nu mai pot și să mă murdăresc din cap până în picioare.
Să mă dau în leagăn și să sar într-un morman de frunze.
Mi-e dor să merg cu colindul, să merg cu ai mei în excursii și să mănânc gogoși, clătite și prăjituri făcute de mama.
Mi-e dor de bunicii mei. De vacanțele la țară, când stăteam cu prietenii pe uliță până seara târziu.
Mi-e dor să mănânc cartofi prăjiți fără să mă simt vinovată.
POATE DACĂ NE-AR FI POVESTIT CINEVA…
Ce bine ar fi fost să știm că să fii adult nu-i chiar așa de amuzant. Și nici la fel de distractiv.
Dacă ne-ar fi povestit cineva, despre asta din timp, poate ne-am fi bucurat mai mult.
De câte ori vorbim cu copiii despre cât de bine e să fii copil? Și de câte ori îi facem să simtă asta?
Poate ar trebui să le arătăm mai des că, de fapt, ne-am dori să fim ca ei. Și să-i ajutăm să se bucure cât de mult pot de anii ăia. Că înapoi nu se întorc.
Iar noi…noi am putea să fim mai visători. Și să avem mai multă încredere în noi. Să ne păstrăm mereu inocența aia de copil, bunătatea și dragostea față de tot ce ne înconjoară. Iar asta să fie superputerea noastră.
Nu, nu e vreun concurs, ci un beneficiu real al mersului pe jos. Vreau să îți povestesc un pic despre cum am ajuns să merg pe jos 25 de minute în fiecare dimineață (asta până să vină pandemia peste noi) și despre beneficiile pe care mi le-a adus acest obicei. Plus câteva lucruri despre Școala de Bani, spre final. Prima dată însă am să îți spun cum era înainte de zilele cu mers pe jos. Îți dau un indiciu: haos!
Obiceiurile proaste costă bani, timp și energie
La sfârșitul lunii octombrie anul trecut mi-am schimbat jobul, iar asta implica să iau trenul pentru a putea ajunge la muncă. Pentru că nu stau chiar aproape de gară, alergam disperată în fiecare zi să prind autobuzul.
Deși știam exact ora la care vine autobuzul, niciodată nu reușeam să fiu gata la timp.
Plecam târziu de acasă, mă întorceam că am uitat una sau alta, apoi îmi rupeam gâtul să ajung în stație, îmi cădeau tot felul de chestii de prin buzunare pe care mă opream să le ridic, o luam iar la fugă, oboseam de simțeam că voi rămâne fără plămâni, iar apoi mă enervam că se mișca autobuzul atât de greu și nu voi reuși să prind trenul.
Am luat chiar și taxiul de câteva ori, pentru că nu am ajuns la timp la autobuz.
Era plin de copii care mergeau la școală, părinți care se împingeau să prindă un loc, oameni care mergeau și ei la serviciu, așa ca mine. Iar pe lângă faptul că abia ne mișcam, stăteam înghesuiți, mirosea urât, unii urlau și așa mai departe, se mai găseau și oameni care să vorbească în stații cu șoferul și să ceară direcții de orientare, lucru care ne încetinea și mai mult.
Așadar, pe lângă toate cele menționate mai sus, îmi mai făceam și vreo 1000 de nervi.
În decembrie situația s-a înrăutățit și mai mult. De unde în mod normal aveam vreo 6 trenuri pe oră din care să aleg, o fascinantă grevă m-a lăsat cu doar două opțiuni. Iar pe lângă faptul că îmi mai rămăseseră doar două trenuri pe care le puteam lua să ajung la muncă, acestea erau aproape de fiecare dată întârziate. Și pline ochi, de puteam să număr porii de pe fețele celorlalți și să le simt respirația pe pielea mea.
Pe scurt, fiecare drum spre muncă obișnuia să fie o adevărată aventură care se lăsa cu nervi și care mă obosea deja înainte ca eu să încep, de fapt, să lucrez.
Cum am renunțat la autobuz?
În 2020 am spus „Gata!”. Mai exact, 8 ianuarie a fost prima zi în care am mers pe jos la gară. Când am plecat din casă mi-am spus așa: Dacă azi nu-l prind, o să merg pe jos.
Ironic, autobuzul a trecut prin fața străduței mele imediat cum am ieșit din scara blocului. Adică așa cum vezi în imagine, nu aș fi avut vreo șansă să îl prind. Doar că, fiind incredibil de plin, oamenii s-au împins să încapă în el preț de câteva minute bune, timp în care am ajuns și eu în stație, mergând liniștită și fără să mă aștept să am vreo șansă să îl prind.
Dar, ce să vezi? Am ajuns lângă autobuz și oamenii continuau să se împingă. Mi-am dat seama atunci că nici măcar nu are rost să încerc, mai bine o iau la pas, că sigur o să ajung la timp.
Și, așa cum mă așteptam, am ajuns în stația de lângă gară în același timp cu autobuzul.
De atunci, în fiecare dimineață am mers la gară pe jos, zen, ascultând o carte sau un podcast, bucurându-mă de soare, de păsări, de nori, de mirosul dimineții.
Avantajele mersului pe jos
După ceva timp în care nu am mai folosit autobuzul, mi-am dat seama că mersul pe jos este extrem de benefic pentru mine. Da, știu, toată lumea zice asta, nu e o mare descoperire. Dar hai să-ți spun care sunt motivele pentru care eu am ajuns la concluzia asta.
Te ajută să te menții în formă
Mai ales când ai un serviciu ca al meu, care presupune să stai pe scaun timp de 9 ore, cele măcar 25 de minute de mers pe jos zilnic sunt esențiale pentru a te menține în formă. Mai ales dacă, așa cum eram eu, nu faci deloc sport.
Îți oferă timp prețios
Dacă ai impresia că cele 25/30/40 de minute de mers pe jos te fac să pierzi timp, iar muzica sau propriile gânduri nu îți satisfac setea de eficientizare a timpului, îți recomand să îți descarci o carte audio sau să asculți un podcast educativ. Astfel, nu doar că te menții în formă, dar ai și șansa să înveți ceva nou.
Te ajută să economisești
Chiar și atunci când lucram la mine în oraș, de cele mai multe ori luam autobuzul, pentru că fie era prea dimineață și îmi era lene, fie era după-amiază și îmi era lene, fie nu mă trezeam la timp pentru că, ei bine… îmi era lene.
Mi-am creat o rutină care nu doar că m-a ajutat să devin mai activă, mai liniștită și mai fericită, dar și puțin mai bogată. Nu cu mult, doar cu £7.50 pe săptămână. Dar într-o lună, vorbim de £30. În lunile de vară, când e lumină și pot face același drum și înapoi spre casă, mai adăugăm £30. Asta înseamnă o medie lunară de £45, care într-un an adună £540.
Cu alte cuvinte, mersul pe jos mi-a asigurat o vacanță anuală.
Soluții pentru azi și lecții pentru mâine
Dacă tot am ajuns la economii, vreau să vă povestesc un pic despre cursurile online de educație financiară organizate de Școala de Bani, care oferă „Soluții pentru azi și lecții pentru mâine” și care au loc în fiecare joi de la 17:00 la 18:30.
Săptămâna asta am participat la o ediție specială a acestor cursuri, organizată de Sabina Cornovac, una dintre cele două mame ale Social Pedia – un proiect educativ frumos care a adunat în ultimii ani câteva mii de oameni pasionați digital marketing și social media.
Mi-am dorit de foarte mult timp să particip la un eveniment Social Pedia, dar pentru că nu locuiesc în țară, acest lucru nu a fost posibil. Acum, din cauza circumstanțelor, totul a fost mutat în online, iar asta mi-a făcut posibilă participarea. Aș putea spune „datorită circumstanțelor”, dacă mă gândesc mai bine.
Școala de Banieste un proiect BCR, care pe lângă aceste cursuri online care sunt complet gratuite și extrem de utile, pune la dispoziție o platformă cu ajutorul căreia poți învăța să obții mai mult de la banii tăi.
Platforma îți oferă posibilitatea să îți faci un cont în care să îți calculezi averea personală și totalul veniturilor și cheltuielilor, să îți stabilești prioritățile și obiectivele financiare și, de asemenea, să îți creezi un plan de economisire pe termen scurt, mediu și lung.
Totul este automatizat, așa că nu trebuie să îți bați capul cu calcule.
Școala de bani pe roți – Educație financiară pentru copii
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult este faptul că cei de la BCR au adaptat proiectul ăsta și pe înțelesul copiilor. Au creat o serie de materiale potrivite mai multor categorii de vârstă, de la 3 până la 18 ani, care să îi ajute pe părinți să îi învețe pe copii despre bani și despre gestionarea lor.
De multe ori părinții vor să salveze timp și nu îi implică pe copii în activitățile lor, iar aici sunt incluse și finanțele. Banii există pur și simplu, vin de la mami și de la tati, dar copiii nu știu ce reprezintă ei exact, cum se fac, ce responsabilități implică și, mai ales, de ce este bine să economisească și cum să facă lucrul ăsta.
De aceea, Școala de Bani vine în ajutorul părinților. Pe lângă fișele de lucru puse la dispoziție, Școala de bani pe roți oferă copiilor posibilitatea de a participa la sesiuni online de educație financiară, în cadrul cărora timp de o oră și jumătate ei pot învăța despre bani într-un mod interactiv.
Poți să te înscrii și tu în comunitatea de educatori ai celor mici, completând acest formular.
Obiceiuri mici care fac schimbări mari
Așa cum decizia de a merge pe jos m-a ajutat să economisesc, sunt zeci de alte lucruri mărunte pe care le facem zilnic și pe care dacă le schimbăm, ne vor ajuta pe termen lung să avem grijă mai bine de banii noștri.
Iar acești bani, așa cum ne-a spus și Camelia la curs, nu se fac la fel de simplu cum se cheltuiesc. E ca și în cazul slăbitului. Ca să dai jos o gogoașă pe care o mănânci în 5 minute, trebui să faci exerciții două ore. Merită?
Așadar, îți sugerez să începi cu ceva mic azi, la care să adaugi ceva la fel de mic mâine. Pentru că fiecare zi contează, puțin cu puțin se face mult, iar toate deciziile pe care le luăm ne influențează viața. Noi suntem cei care hotărâm dacă vrem să fim o influență pozitivă sau negativă pentru noi înșine.
Am auzit expresia asta acum câteva zile și m-a pus pe gânduri. Întâmplarea face ca chiar în perioada asta să citesc Descoperirea Copilului de Maria Montessori și am vrut să povestesc un pic despre tema independenței și autonomiei copiilor, dar și despre cum îi pot ajuta părinții să își construiască obiceiuri sănătoase.
Am mai scris și în alte articole că nu am copii, însă am fost copil, iar acum explorez tema creșterii și educării copiilor din toate unghiurile, citesc mult în direcția asta și îmi dau cu părerea cât pot de documentat, în speranța că va ajuta pe cineva.
INDEPENDENȚA COPIILOR
Revenind la Maria Montessori, cea care a creat sistemul educațional cu același nume, ea spune că prima influență educațională asupra unui copil ar trebui să aibă ca obiectiv ghidarea acestuia pe drumul independenței.
Independența și autonomia copilului trebuie încurajate încă de când acesta este bebeluș, pentru ca el să se dezvolte armonios și să se poată descurca singur în orice situație atunci când va crește.
Desigur că ei vor depinde de părinți în primii ani de viață. Însă cu cât îi ghidăm mai mult pe acest drum al independenței, cu atât vor fi mai capabili să ia rațional propriile decizii de la o vârstă cât mai fragedă.
Părinții, bunicii, educatorii și adulții, în general, cred că îl ajută pe copil atunci când îi încheie șireturile, îi fac temele sau îi bagă mâncarea în gură cu lingurița în nerepetate rânduri. Dar, de fapt, îi fac o mare defavoare.
Atunci când vor crește vor fi învățați să li se pună totul pe tavă. Iar ăsta nu e un lucru bun. Montessori face o paralelă foarte interesantă, destul de sensibilă aș putea spune, dar care dă de gândit:
Foarte des avem impresia că suntem independenți pentru că nimeni nu ne dă ordine, ci noi suntem cei care dăm ordinele. Dar un stăpân care are nevoie de un servitor din acest principiu își indică propria inferioritate. Un paralitic care nu își poate încheia pantofii din cauza incapacității sale fizice și un prinț care nu poate face asta din cauza convențiilor sociale se află practic în aceeași condiție.
Așadar, faptul că un adult a fost crescut învățat să fie servit îi poate da o impresie falsă de independență, când de fapt dacă ar fi nevoit să se descurce singur în anumite situații nu ar putea face asta sau ar face-o cu greutate. Lenea este și ea determinată tot de acest mod de creștere.
Trebuie să îi ajutăm să învețe cum să meargă fără asistență, să alerge, să coboare și să urce scări, să ridice obiecte căzute, să se îmbrace și să se dezbrace, să se spele, să își exprime nevoile într-un mod clar de înțeles, și să încercăm să îi ajutăm să și le satisfacă prin propriile eforturi.Toate astea fac parte din o educație pentru independență.
EFECTELE DEPENDENȚEI DE PĂRINȚI PE TERMEN LUNG
Așadar, revenind la titlu, simplul fapt că atribuim mamei dulapul de haine pentru copii ridică un semn de întrebare în ceea ce privește modul de creștere a copilului. Dacă de la cele mai mici vârste copilului îi este clar că acela este dulapul lui și că de acolo își poate alege hainele cu care se îmbracă, iar atunci când se schimbă vor fi spălate pentru ca mai apoi să revină în dulap, atunci copilului îi va fi mult mai ușor să facă din dulap responsabilitatea lui. Iar acest lucru va veni natural în timp. Asta se aplică și în cazul mâncatului, legatului șireturilor, spălatului și așa mai departe.
Aceeași problemă e ridicată și de Urania Cremene în cartea Cele 3 nevoi psihologice de bază ale copiilor, despre care am scris pe scurt aici. A treia nevoie despre care vorbește în carte, Nevoia de competență, este definită de ea ca baza performanței la orice vârstă. (…) Aș vrea să reții asta: lipsa de competență este egală cu dependența.
Copiii sunt foarte capabili să se descurce singuri, iar rolul adulților din viața lor este acela de a-i ghida să facă asta. Altfel, ei vor crește cu impresia că nu pot face, nu sunt capabili, iar asta pe termen lung va crea frustrări în viața lor de adulți și le va îngreuna existența mai mult decât ne-am putea imagina.
Nu de puține ori vedem mame care le fac temele copiilor, care le fac ghiozdanele, le așează hainele în dulap, le fac ordine în cameră, din dorința de a face totul pentru puii lor. Dacă și tu cunoști pe cineva care are acest comportament față de copiii săi, i-ai face un mare bine dacă i-ai spune că nu îi ajută, ci dimpotrivă.
Să ne îndreptăm acum atenția spre construirea de obiceiuri la copii, pentru că am amintit asta mai devreme și mi se pare că se leagă foarte bine de independență. E cumva o tehnică ce vine în ajutorul părinților care vor să fie mai eficienți cu timpul lor și totuși nu vor să aleagă calea ușoară, aceea de a prelua responsabilitățile copiilor, ci vor să-i învețe pe ei și să-i ajute să dezvolte aceste obiceiuri.
Ideea să scriu și despre formarea de obiceiuri, pe lângă independență, mi-a venit când mi-am amintit de un material pe care James Clear îl oferă ca bonus la achiziționarea cărții Atomic Habits și anume Cum să aplici ideile astea în parenting? Este vorba despre cele 4 legi ale formării de obiceiuri pe care el le descrie în cartea sa pornind de la bucla obiceiurilor, aplicate la copii.
James Clear: The Habit Loop, Atomic Habits p. 50
Mai sus este o imagine din cartea lui Clear în care este ilustrată bucla formării de obiceiuri, care începe cu un indiciu declanșator, continuă cu o „poftă”, căreia îi oferim în răspuns o acțiune pentru a primi răsplata indicată în faza incipientă.
1. FĂ-L EVIDENT
Prima lege a formării unui nou obicei este să îl faci evident, iar asta se leagă de primul pas din buclă, și anume de indiciul declanșator (cue).
În materialul scris special pentru părinți este dat ca exemplu Modelul Kindergarten al lui Julie Morgenstern, care face referire la modul în care sunt așezate lucrurile într-o clasă de grădiniță:
Totul este împărțit în zone speciale destinate unei activități (zona de joacă, zona pentru mâncat, zona pentru activități fizice)
Acest lucru face să fie foarte ușor pentru copii să se concentreze doar asupra acelei activități.
Toate obiectele se află în doar în locul în care vor fi folosite (jucăriile în spațiul pentru joacă, mesele și scaunele în spațiul pentru mâncat, cărțile în spațiul pentru citit etc.).
Este distractiv să pui lucrurile la loc, pentru că toate au „o casă a lor”.
Ai un „meniu vizual” al tuturor lucrurilor importante.
Dacă vrem să creăm un obicei legat de dulapul cu haine, copilului trebuie să îi fie foarte clar unde se află acel dulap, faptul că acesta reprezintă „casa hainelor lui” și că doar de acolo se îmbracă.
De asemenea, Clear recomandă trucul suprapunerii obiceiurilor („habit stacking”), care va face mai ușoară adoptarea lor de către copii – după un obicei deja internalizat vine un obicei nou.
Un exemplu legat de situația dulapului cu haine ar fi: După ce servim cina (lucru care deja se întâmplă în fiecare zi și a devenit o rutină cu care copilul este deja obișnuit) îmi voi alege hainele cu care mă îmbrac mâine. Asta va transforma cina într-un declanșator pentru pregătirea hainelor.
2. FĂ-L ATRACTIV
A doua lege a construirii de obiceiuri este să le facem atractive și se leagă de al doilea pas din bucla obiceiurilor – pofta.
Această poftă este strâns legată de gândurile, sentimentele și emoțiile personale, așa că nu va funcționa la fel pentru toată lumea. De asemenea, nu reprezintă o poftă pentru obiceiul în sine, ci pentru efectul creat de realizarea acelui obicei.
În cazul nostru, cel cu pregătirea hainelor pentru a doua zi, un mod de a face această activitate atractivă este de a o face sub forma unui joc în care să se implice toată lumea. În primii ani de viață părinții sunt primele exemple pe care copiii le urmează. Așadar, toată lumea își alege hainele pentru ziua următoare după cină, iar apoi toată lumea își prezintă hainele și primește feedback legat de alegerea făcută. E important să faceți lucrul ăsta la modul cel mai serios, pentru că deși e un joc, copiii îl iau foarte în serios. O activitate și mai engaging este discutarea alegerilor făcute – Am ales această rochie pentru că îmi place culoarea albastră / mâine va fi o zi însorită / am o întâlnire importantă.
Clear spune că „Oamenii sunt meștri în imitat” și că sunt 3 categorii pe care tindem să le imităm:
Cei apropiați
Cei mulți
Cei puternici
Copiii mici se uită la părinții lor, care sunt deopotrivă apropiați și puternici, pentru a vedea modurile în care aceștia relaționează cu lumea din jur și rezolvă problemele. Ca un rezultat, obiceiurile tale devin obiceiurile copiilor tăi.
Așadar, în primii ani de viață părinții reprezintă o oglindă pentru copiii lor. De aceea vedem des fetițe care încalță pantofii cu toc ai mamei, de exemplu.
3. FĂ-L UȘOR
A face un obicei ușor are legătură cu al treilea pas al buclei obiceiurilor și anume răspunsul. Acesta reprezintă acțiunea în sine pe care copilul tău o va face atunci când își va pregăti hainele pentru a doua zi, iar asta trebuie să poată fi făcută cu ușurință.
Decât să faci un lucru în locul copilului tău, poți să faci acel lucru ușor de făcut pentru el, pentru ca apoi el să îl facă singur. Exact ce vorbeam despre eficientizarea corectă a timpului.
Un dulap înalt la care copilul nu va putea ajunge va face acest joc dificil și copilul își va pierde interesul. Întorcându-ne puțin la Modelul Kindergarten, nu este suficient ca cei mici să știe că acolo este dulapul lor și de acolo își pot alege hainele. Este esențial ca acest dulap să fie foarte accesibil pentru ei, pentru ca activiatea de alegere a hainelor să fie una plăcută.
Scriind acum traducerea în română a lui Satisfying îmi dau seama că e posibil să aibă o conotație cam negativă la noi (dacă îți amintești, e calificativul ăla din clasele primare pentru care aveai toate șansele să fii pedepsit).
De fapt, această satisfacție are legătură cu recompensa, cel de-al patrulea pas în formarea unui obicei.
Să ne înțelegem, trebuie avut mare grijă cu aceste recompense, pentru că de multe ori există tendința de a le confunda cu premiile și laudele, ceea ce le va face părinților o defavoare pe termen lung, pentru că acest tip de recompense vor crea așteptări, iar copiii vor crește știind că trebuie să primească mereu ceva în schimbul acțiunilor lor.
Așadar, vorbim aici de o recompensă intrinsecă și anume faptul că această activitate îi va crea o stare de bine. Se va distra, va avea satisfacția că a făcut un lucru bun, că a rezolvat o problemă, iar apoi va putea împărtăși rezultatul cu părinții și vor discuta împreună alegerile făcute.
Ce zic aici este să evităm cât de mult putem situația cauză-efect. Un exemplu negativ de recompensă ar fi: Dacă îmi aleg hainele pentru mâine voi primi o ciocolată.
APLICAREA ÎN ALTE SITUAȚII
Așa cum legile construirii obiceiurilor funcționează pentru alegerea ținutei pentru a doua zi, la fel vor funcționa pentru ordonarea hăinuțelor în dulap.
Aici poate fi jucat jocul identificării hainelor.
Atunci când scoatem rufele de la spălat, copilul își poate căuta hăinuțele și le poate separa de cele ale părinților. Asta o să îl ajute să identifice ce este al lui și să știe ce anume din acel morman de haine va ajunge la el în dulap.
Apoi, acest joc poate fi dus mai departe, iar copilul poate ajuta la punerea rufelor la uscat. Când acestea sunt uscate, va învăța să le împăturească sau să le așeze pe umeraș și, în cele din urmă le va duce „acasă la ele”, în dulapul lui ușor accesibil și va pune fiecare hăinuță acolo unde este locul ei.
Pentru a fi mai ușor, dulapul poate fi împărțit pe culori. Eticheta albastră înseamnă bluze, cea verde înseamnă pantaloni și așa mai departe. Astfel, cei mici vor învăța să facă asocieri, iar „punerea lucrurilor la loc” despre care vorbea Julie Morgenstern va fi cu adevărat distractivă.
GÂNDURI DE FINAL ȘI RECOMANDĂRI
Când mi-a venit ideea acestui articol nu m-am gândit că o să treacă de 2000 de cuvinte. Așa că dacă ai ajuns până aici vreau să-ți mulțumesc că ți-ai făcut timp să-l citești și sper din inimă că te-a ajutat măcar 1% din ce am scris.
În articol am amintit 3 cărți și alte două documente pe care le recomand cu drag și las aici cu link:
The Discovery of the Child de Maria Montessori (din păcate nu am găsit disponibilă varianta în limba română)
Mi-ar fi de folos să știu dacă ți-a plăcut acest articol, iar dacă ți-a plăcut ți-aș fi tare recunoscătoare să-l dai mai departe prietenilor tăi care au copii.
Am terminat de ascultat acum vreo 3 săptămâni cartea The Power of Habit a lui Charles Duhigg și tot amân de atunci să vorbesc despre subiectul ăsta, pentru că mereu intervine ceva. Dacă credeai că pandemia mi-a oferit o grămadă de timp liber, lucrurile nu stau chiar așa.
Am o tonă de timp pe care am ales să mi-l ocup cu lucruri care mă fac fericită. Iar pentru că sunt destul de multe, m-am surprins de nenumărate ori în perioada asta fiind în criză de timp.
M-am reapucat de vlog și m-am alăturat unui proiect care mi-a ocupat câteva ore pe zi în ultimele sătpămâni. Plus că, de ce să fiu ipocrită, abuzez în continuare de social media și nu sunt deloc mândră de asta.
Până acum 5 minute am crezut că acest articol va fi în engleză, dar ce să vezi, m-am răzgândit. Am stat și m-am gândit în ultimele zile cui i-ar prinde mai bine să citească ce scriu și dacă tot am apucături revoluționare legate de România, am zis să povestesc pe limba noastră despre cartea asta faină și despre abordarea asta în ceea ce privește schimbarea de obiceiuri.
Bucata asta care vorbește despre keystone habits (să le numim obiceiuri-cheie) e în ultima parte, dar asta nu înseamnă că restul cărții nu este extrem de interesantă. Charles Duhigg vorbește despre formarea și schimbarea de obiceiuri prin povestirea unor studii de caz, dar în același timp nu uită detaliile tehnice, pe care le tot amintește pe parcursul cărțiil
Cred că această carte e scrisă pentru ca fiecare cititor să ia de acolo exact ce are nevoie și să aplice în viața de zi cu zi. Sunt sigură că te vei regăsi în cel puțin una dintre poveștile lui Duhigg. Sunt toate fascinante și din domenii atât de diferite că e imposibil să te plictisești.
Dar să revenim la obiceiurile-cheie, pentru că asta e bucata cu care am rezonat eu cel mai mult, pentru că am simțit-o pe propria piele.
“Every year, numerous Alcoa workers are injured so badly that they miss a day of work,” he continued. “Our safety record is better than the general American workforce, especially considering that our employees work with metals that are 1,500 degrees and machines that can rip a man’s arm off. But it’s not good enough. I intend to make Alcoa the safest company in America. I intend to go for zero injuries.”
Paul o’neill
Să te pun puțin în temă, Paul O’Neil (care tocmai am aflat scriind asta că a decedat acum o săptămână și mi s-a încrețit carnea pe mine) a preluat funcția de CEO al unei mari companii industriale din Pittsburgh în 1987 și a schimbat-o la 180 de grade, plecând de la un simplu țel: să o facă cea mai sigură companie din America.
Consiliul director s-a uitat la el ca la un nebun, pentru că motivul pentru care a avut loc această schimbare în vârful companiei nu avea nicio legătură cu măsurile de siguranță, accidentările angajaților și așa mai departe. Idealul lor era creșterea companiei, a profitului, nicidecum siguranța oamenilor care lucrează acolo. Au crezut inițial că glumește și că nu e posibil ca asta să fie cu adevărat prioritatea lui.
Poate ai să te întrebi ce legătură are o companie americană și siguranța angajaților lor cu modul în care mi-am schimbat eu obiceiurile. Ajung imediat acolo.
O’Neill a plecat de la o schimbare care părea mică și nesemnificativă, dar care, pe lângă transformarea companiei în celui mai sigur loc pentru angajați așa cum și-a propus, a ajuns să crească semnificativ veniturile și să schimbe atitudinea angajaților, precum și felul în care aceștia se implicau în dezvoltarea companiei. Cam tot să zic așa. Iar de la 3 miliarde de dolari, cât valora compania atunci când a preluat-o el în calitate de CEO, a ajuns să valoreze 27.53 miliarde de dolari în 2000 când s-a retras.
Iar acum să ne întoarcem la motivul pentru care m-am regăsit în această abordarea a schimbării de obiceiuri. Dacă m-ai urmăit în ultima vreme poate ai văzut că am renunțat la a mai folosi făină, zahăr și ulei sau unt atunci când gătesc. Mi s-a părut o provocare interesantă care a venit cumva din neant, fără vreun scop anume în afară de, bineînțeles, abordarea unei alimentații mai sănătoase.
Dar la o lună după ce am eliminat ingredientele astea, pe lângă faptul că mă simt mai bine și inventez într-una rețete, gătesc mai mult și din ce în ce mai creativ, am slăbit vreo 5kg, cheltuiesc mai puțin pe mâncare, m-am reapucat de vlog, fac mai mult sport, am readus la viață contul de instagram pe care nu mai postasem de câteva luni și, un maaare lucru – scriu în același jurnal zilnic. Astea și faptul că nu mai pot să comand takeaway pentru că, bineînțeles, aceste ingrediente sunt baza în prepararea tuturor mâncărurilor pe care le-aș putea comanda.
Cred că, de fapt, e mai bine că am amânat scrierea acestui articol, pentru că acum pot vorbi despre rezultate mult mai palpabile decât acum 3 săptămâni.
Să ne întoarcem puțin la cheltuit, că e posibil să nu fiu singura care a observat lucrul ăsta. Chiar dacă am zis că cheltuiesc mai puțin pe mâncare, pare că se duc mai mulți bani în momentul ăsta, iar asta se datorează în primul rând faptului că îi dăm pe toți odată.
Faptul că facem cumpărături o singură dată pe săptămână și mâncăm amândoi acasă în fiecare zi, ne face să avem impresia că cheltuim o grămadă. Însă înainte cheltuiam mai mult și nu ne dădeam seama, ceea ce e mai rău. Iar ce e și mai rău e că îi cheltuiam pe tot felul de lucruri nesănătoase.
Comandam pizza sau chinezesc cam o dată pe săptămână, îmi cumpăram mâncare la muncă zilnic, când mă întorceam acasă lăsam câteva lire la magazinul de lângă noi pe chipsuri, înghețată și alte porcării, iar pe lângă toate astea care deja au adunat cam 80% din ce cheltuim împreună acum, făceam și cumpărăturile obișnuite. Iar cam o dată la două săptămâni ieșeam în oraș, dacă nu chiar săptămânal.
Așadar, chiar dacă poate pare că cheltuim mai mult acum, am dovada că nu e așa.
Ca să închei, îți recomand cu toată inima cartea, pe care o găsești în limba română cu titlul „Puterea obișnuinței”.
Și m-aș bucura să știu dacă ai citit-o, cum te-a ajutat și în care dintre poveștile lui Duhigg te-ai regăsit.
Cu ocazia faptului că m-am înscris să fiu observator independent, m-am gândit că ar fi bine să vorbesc puțin mai pe larg despre asta şi, de ce nu, să dau şi nişte informații referitoare Alegerile Prezidenţiale de luna viitoare. De fapt, să începem cu informațiile!
Votează informat!
În primul rând, aşa cum spuneam şi în video-ul pe care l-am făcut înainte de europarlamentare, cel mai important este să votăm informat. Mai ales că acum lista nu mai e atât de lungă, avem suficient timp să aflăm cine sunt candidații la presedinție, de unde vin, care e parcursul lor profesional şi, mai ales, avem timp să îi urmărim îndeaproape în campania electorală.
Ce trebuie să ştii despre campania electorală şi desfăşurarea alegerilor?
Acum fix o săptămână a început campania, iar până pe 9 noiembrie (la ora 7.00, important de ținut minte aspectul ăsta) e vreme suficientă să ne formăm o opinie asupra celor care se luptă pentru a ne reprezenta țara pentru următorii 5 ani în calitate de Preşedinte.
Acum, ce nu înțeleg eu e faptul că în diaspora putem vota începând cu data de 8 noiembrie, ceea ce înseamnă că pe parcursul primei zile de vot candidații încă îşi vor putea face campanie electorală. Sunt curioasă cum vor decurge lucrurile în ziua aia.
Şi da, ai citit bine. În diaspora programul de vot este uşor diferit față de cum ne-am obişnuit până acum. Se poate vota timp de 3 zile, după următorul program: pe 8.11 de la 12:00 la 21:00 şi pe 9.11 şi 10.11 de la 07:00 până la 21:00.
Voturile din Diaspora primite prin corespondență până cel târziu pe data de 7.11 se vor putea deschide şi număra începând cu ora 21:00 pe data de 10.11 (ora României).
În cazul în care pe data de 10.11 vor fi oameni care nu au apucat să voteze până la ora 21:00 (ora locală), dar erau deja la coadă, aceştia vor putea vota până la ora 23.59.
Alegătorii care la ora 21:00 se află la sediul secţiei de votare, precum şi cei care se află la rând în afara sediului secţiei de votare pentru a intra în localul de vot pot să îşi exercite dreptul de vot. Doi membri desemnaţi de biroul electoral al secţiei de votare, din cadrul acestuia, verifică la ora 21:00 dacă în afara sediului secţiei de votare se află alegători care aşteaptă să îşi exercite dreptul de vot şi constată şi monitorizează ordinea în care aceştia au acces în localul de vot. Alegătorii aflaţi în situaţiile de mai sus pot vota până cel mult la ora 23:59.
#VotNuTroc este o inițiativă a Funky Citizens realizată cu sprijinul Forum Apulum şi al Consiliului Național al Elevilor şi are ca scop evitarea mitei electorale.
Sper că ştim cu toții ce e aia, dar dacă nu, mita electorală înseamnă cumpărarea votului prin oferirea anumitor obiecte inscripționate cu numele candidatului (persoană sau partid politic) sau organizarea de evenimente în scopul atragerii de voturi.
Conform legislației în vigoare, nu sunt permise în campania electorală următoarele:
• cumpărarea de spații de emisie în vederea difuzării de clipuri sau emisiuni electorale;
• vehiculele inscripţionate cu sloganuri de campanie;
• vehicule care difuzează materiale audio, în mers sau staţionar;
• spectacole, serbări, focuri de artificii etc.;
• bannere, mesh-uri, panouri publicitare mobile, steaguri publicitare, calcane, ecrane publicitare, indicatoare publicitare direcţionale, structuri de publicitate autoportante, mijloace de publicitate, panouri publicitare, panouri publicitare mobile, proiecte publicitare speciale, publicitate luminoasă, publicitate stradală (outdoor), publicitate pe vehicule – definite de Legea nr. 185/2013 privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, cu modificările şi completările ulterioare;
• pixuri, căni, ceasuri, tricouri, jachete, veste, șepci, sacoșe, găleți, brichete, alimente etc. Atenție! Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
De aceea m-am înscris să fiu observator, ca să pot fi cu ochii pe nereguli de genul ăsta şi te îndemn şi pe tine să îți sacrifici o duminică pentru a face un bine țării tale (şi ție, până la urmă) şi pentru a o proteja de băieții şi fetele cu mână darnică.
Te poți înscrie ca observator independent pentru orice secție de votare din lume, până pe data de 3 noiembrie. Lista cu secțiile de votare din diaspora se găseşte pe site-ul MAE, alături de informații actualizate aproape zilnic cu privire la procedura electorală.
Sper că informațiile ți-au fost de folos, iar dacă vezi orice neregularitate, nu ezita să faci sesizare la Poliție, iar în cazul în care nu eşti luat în seamă, la Autoritatea Electorală Permanentă.
Una dintre condițiile pe care trebuie să le îndeplinești dacă vrei să lucrezi și să fii plătit legal în Marea Britanie este să ai un cont curent pe numele tău. Pentru asta, ai nevoie de o dovadă de identitate și o dovadă de adresă. Nimic mai simplu, așa-i?
În timp ce mă documentam pentru articolul ăsta, am constatat că din ce în ce mai des se renunță la băncile clasice în favoarea băncilor online, care devin tot mai populare și unde pentru crearea unui cont curent nu ai nevoie decât de documentul de identitate. Însă voi povesti mai pe larg despre băncile online într-un articol viitor.
Acum să revenim la băncile clasice, tradiționale, cele cu puncte fizice de lucru cu publicul pe care le găsești la tot pasul în fiecare oraș al Marii Britanii. Indiferent de bancă, spuneam că ai nevoie în primul rând de o dovadă de identitate. Pe site-urile băncilor găsești o listă cu cel puțin 10 opțiuni de documente pe care le poți prezenta ca dovadă de identitate, însă pentru noi lista asta se poate reduce la 3 opțiuni: un pașaport, buletin sau permis de conducere eliberat în Uniunea Europeană sau în Spațiul Economic European. Totuși, dacă ai permis de conducere te-aș sfătui să nu îl folosești ca dovadă de identitate și am să-ți spun imediat de ce.
Partea mai complicată vine atunci când trebuie să prezinți dovada de adresă, pentru care îți recomand să folosești permisul de conducere dacă îl ai. Ceea ce mi s-a părut ambiguu totuși este că în lista dovezilor de adresă acceptate apare permisul de conducere eliberat în una din țările Uniunii Europene sau ale Spațiului Economic european, însă tu trebuie să dovedești că locuiești în Marea Britanie, ori pe acel permis de conducere eliberat în oricare dintre țările europene, va fi înscrisă adresa din țara respectivă. Așadar, singurul mod în care permisul de conducere poate fi folosit ca dovadă de adresă este schimbarea lui în permis de Marea Britanie. Iar asta e cea mai ușoară variantă, despre care am vorbit aici. Dacă nu ai însă un permis de conducere, atunci iată o listă cu documentele acceptate ca dovadă de adresă atunci când vrei să îți faci un cont în bancă, precum și câteva detalii despre ele:
Benefits entitlement letter e o scrisoare de la Consiliul Local care atestă faptul că ești eligibil pentru a primi ajutor social și care vine pe numele tău la adresa unde locuiești. Dar ca să primești scrisoarea asta, ai nevoie să depui un dosar cu o grămadă de documente, prin care soliciți ajutorul social. Iar printre documentele alea se află un altul din lista asta și anume Local authority tax bill for the current year sau mai pe scurt, Council tax bill, care este factura de plată a taxei locale pentru anul în curs și pe care o poți obține doar dacă deții sau închiriezi cu un contract pe numele tău o proprietate în Marea Britanie. Ceea ce e aproape imposibil dacă nu ai deja un cont curent, pentru că pentru a deține o proprietate aici trebuie să o cumperi, de cele mai ori prin bancă, deci trebuie să ai un credit score foarte bun care să-ți ofere posibilitatea de a obține un credit ipotecar (UK, EU/EEA mortgage statement – extrasul de cont pentru creditul ipotecar), dar care ar însemna că deja ai un cont în bancă. Iar de închiriat, nici asta nu e foarte simplu. Ca să închiriezi o proprietate pe numele tău în Marea Britanie (Tenancy agreement issued by a solicitor, housing association, local council or reputable letting agency – contractul de închiriere, altă dovadă de adresă) trebuie să ai o anume stabilitate financiară și un venit limită, dovedite de extrase de cont, pe care din nou, nu le ai dacă nu ai un cont în bancă. Așadar, putem deja să scoatem din discuție extrasul de cont de debit (Bank, building society or UK credit union statement) și extrasul de cont de credit (UK credit card statement). Și așa au mai rămas două opțiuni, aș putea spune un pic mai prietenoase: fie Current UK provisional driver’s licence, adică permisul provizoriu, care se obține printr-o procedură similară celei de schimbare a permisului eliberat în România și pentru care trebuie să dai detalii despre adresele la care ai locuit în ultimii 3 ani, fie Utility bill (such as gas or landline phone bill) dated within the last six months, adică o factură de la utilități pe numele tău din ultimele 6 luni. În mod normal, nu poți avea nicio factură care să vină pe numele tău dacă nu ești tu titularul contractului de închiriere, însă dacă ai un prieten care e dispus să te ajute, se poate contacta compania care furnizează gazul / apa / electricitatea la adresa respectivă și schimba numele titularului de cont actual cu numele tău. Astfel, următoarea factură care va veni, cel mai probabil după 30 de zile, va fi pe numele tău și îți va folosi ca dovadă de adresă.
Dacă ți-a fost de folos acest articol, nu-ți fie frică să apeşi butoanele Like şi Share de mai jos şi să-l distribui oricui crezi tu că ar avea nevoie de el.
În urmă cu câteva luni am postat un video în care vorbesc despre schimbarea permisului de conducere din permis de România în permis de UK şi m-am gândit că ar fi bine să pun informația asta şi pe blog.
Trebuie să ştii că dacă te hotărăşti să te muți şi să lucrezi în UK, vei avea nevoie de un cont în bancă pe numele tău pentru a putea fi plătit, despre care am scris mai multe aici. Dar ca să îți faci cont în bancă ai nevoie de o dovadă de adresă, adică de o factură sau un contract pe numele tău care să ateste faptul că locuieşti la adresa respectivă.
Cel mai simplu mod de a obține o dovadă de adresă este să îți schimbi permisul de conducere din permis de România în permis de UK. Pentru asta nu ai nevoie de nicio (altă 😅) dovadă de adresă. Ai nevoie doar de un formular D1 pe care îl poți lua de la orice oficiu poştal, o fotografie de tip paşaport pe care o poți face cam oriunde (la poştă, la supermarket, în mall etc.) şi un act de identitate (paşaportul sau cartea de identitate).
Toată distracția te costă £49 (£6 pentru fotografii şi taxa de £43 ). Taxa se poate plăti la orice oficiu poştal, prin achiziționarea unui cec în valoare de £43 şi îți recomand să faci asta şi fotografiile la început, ca să ai totul pregătit atunci când te apuci de completat formularul.
Îmi amintesc că atunci când am aplicat venisem cu super fotografiile mele de la terminarea facultății, machiată, cu părul proaspăt aranjat, în speranța că le voi putea folosi. Nu, nu se poate. Fotografia pentru permis trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni ca fotografiile speciale pentru paşaport sau acte de identitate din UK ( 35x45mm).
Cum completezi formularul?
În primul rând, asigură-te că ai deja cecul, fotografia, un act de identitate, un pix cu cerneală neagră şi, bineînțeles, permisul de România pe care îl vei da la schimb.
Formularul vine cu instrucțiuni de completare, însă dacă nu eşti încă cel mai bun prieten cu limba engleză şi nici nu ai pe nimeni să te ajute, uite aici cum trebuie să îl completezi:
Ce faci după ce ai terminat de completat formularul?
Nimic mai simplu! Formularul vine deja într-un plic ce are taxa poştală pre-plătită, aşa că tot ce trebuie să faci este să îl pui în plic (doar prima pagină, cea completată) împreună cu actul de identitate pe care îl vei trimite către DVLA, permisul de conducere românesc şi cecul în valoare de £43. Îți recomand totuşi să ai cu tine două acte de identitate, pentru că dacă unul dintre ele va fi trimis împreună cu permisul, vei rămâne fără documente de identificare pentru 1-2 săptămâni.
Adresa la care trebuie trimis plicul o găseşti pe foaia cu instrucțiunile de completare la secțiunea G. Acolo sunt mai multe coduri poştale, pentru că acestea diferă în funcție de motivul pentru care vrei să îți schimbi permisul.
Când eşti gata, adică ai pus în plic formularul, permisul, cecul şi actul de identitate, sigilează plicul şi scrie pe el adresa, apoi du-l la cel mai apropiat oficiu poştal. În cel mult două săptămâni vei primi înapoi, prin poştă, la adresa scrisă în formular, permisul nou împreună cu actul de identitate pe care l-ai trimis.
Sper că ți-am fost de folos, iar dacă ai întrebări poți să îmi laşi un comentariu sau să îmi scrii pe instragram.com/adelina.pavelescu ori pe facebook.com/roshketz
Ieri am terminat de văzut a doua parte din Lord of the Rings şi am rămas pe gânduri. M-au încercat două sentimente foarte puternice: recunoştința şi iubirea. Şi vreau să-ți povestesc de ce.
De mai bine de un an jumate de când suntem împreună, Aleks încearcă să mă convingă să ne uităm la filmele astea, foarte bune de altfel, dar care pe mine nu m-au prins niciodată. Am încercat de vreo 3 ori să mă uit la primul, dar după 10-15 minute adormeam. Am fost mereu genul de om căruia îi plac filmele siropoase, cu multă dragoste şi multe momente romantice. Însă într-o zi liberă săptămãna trecută, mi-am luat inima în dinți şi-un cidru cu fructe de pădure şi am început să vedem primul film.
Motivul pentru care Aleks a insistat să ne uităm şi pentru care lui îi place atât de mult Lord of the Rings este prietenia dintre Sam şi Frodo. La început mi-a spus că multor oameni nu le place neapărat de Sam, dar că este personajul lui preferat şi că o să văd pe parcurs de ce. După ce am terminat al doilea film ieri, am înțeles mai presus de toate că am un bărbat minunat, care pune preț pe calitatea din oameni. Am înțeles că am lângă mine un om sensibil, care nu are mulți prieteni pentru că vrea în jurul lui doar oameni de calitate, oameni cu valori frumoase. Şi sunt fericită şi recunoscătoare că am parte de iubirea unui om ca el.
Iar dincolo de asta, văzând filmul şi gândindu-mă şi la alte filme pe care le-am văzut în ultimii ani, mi-am dat seama că noi, oamenii ăştia cu smartphone, care ieşim în oraş măcar o dată pe lună, care facem grătare, mergem la mare sau la festivaluri, călătorim, ne pozăm zilnic şi postăm pe rețelele sociale, suntem nişte nerecunoscători. Da, avem şi noi probleme, care poate par sfârşitul lumii la un moment dat, dar gândeşte-te un pic nu mai departe de străbunicii noştri. Câți oameni au murit în război, neştiind ce se va alege de ei în următoarele ore, minute, secunde? Câți oameni în lumea asta, în secolul vitezei şi al tehnologiei, încă mor zilnic şi nu ştiu sensul cuvântului „siguranță”, în țări unde războiul e departe de a se termina?
Cred că ar trebui să punem puțin Stop şi să ne uităm în jurul nostru. Şi să ne bucurăm mai mult de ceea ce avem lângă noi. Să zâmbim mai mult.