Sufragerie

Am vrut atât de mult să cresc, dar acum…

De câte ori atunci când eram copii nu am spus că abia așteptăm să creștem? Era visul nostru să fim adulți.

Încălțam pantofii cu toc ai mamei, o imitam pe doamna învățătoare jucându-ne de-a școala.

Ne prefăceam că suntem părinții păpușilor, eram piloți de curse ai mașinilor de plastic. Eram războinici viteji sau mari fotbaliști.

Toată copilăria noastră a fost despre a crește mari.

NU AI VOIE SĂ…

Nu aveam voie să punem mâna pe anumite lucruri, nu aveam voie să sărim în pat, nu aveam voie să ieșim singuri afară. Când am avut voie, asta a venit la pachet cu o oră de intrat în casă.

Vedeam mereu că adulții pot și noi nu, iar asta ne făcea să vrem să fim ca ei. Voiam să avem banii noștri, să nu mai cerem de la ei pentru un suc. Să stăm afară cât vrem noi și să mâncăm tot ce vrem, fără să ni se spună că avem voie sau nu.

Ne doream să ne petrecem timpul cu cine vrem, să citim ce vrem, când vrem, dacă vrem.

Voiam să fim noi cei care ne impunem propriile limite.

CE ESTE, DE FAPT, LIBERTATEA?

Credeam că atunci când vom crește vom fi independenți și că nu va mai trebui să cerem voie nimănui.

Am vrut atât de mult să creștem, ca să nu mai depindem de ai noștri.

Am vrut să fim liberi să facem ce vrem noi. Și acum suntem.

Suntem liberi să stăm afară cât vrem, doar că dimineață la 6 ne trezim să mergem la birou.

Putem și suntem liberi să mâncăm tot ce vrem, doar să nu fie prea mult sau prea dulce sau prea gras.

Avem voie să spunem tot ce vrem. Doar să nu înjurăm, să nu bârfim, să nu țipăm, să ținem cont de toate regulile gramaticale.

Putem să cheltuim oricâți bani vrem, doar că trebuie să ne ajungă până la finalul lunii.

Nu zic că-i rău. Zic doar că am râvnit pentru libertate, am vrut să scăpăm de limitele celorlalți, ca să ni le impunem pe ale noastre.

AZI MI-E DOR

Mi-e dor să mă urc în copaci și pe garduri, fără să-mi fie teamă.

Să mă joc până nu mai pot și să mă murdăresc din cap până în picioare.

Să mă dau în leagăn și să sar într-un morman de frunze.

Mi-e dor să merg cu colindul, să merg cu ai mei în excursii și să mănânc gogoși, clătite și prăjituri făcute de mama.

Mi-e dor de bunicii mei. De vacanțele la țară, când stăteam cu prietenii pe uliță până seara târziu.

Mi-e dor să mănânc cartofi prăjiți fără să mă simt vinovată.

POATE DACĂ NE-AR FI POVESTIT CINEVA…

Ce bine ar fi fost să știm că să fii adult nu-i chiar așa de amuzant. Și nici la fel de distractiv.

Dacă ne-ar fi povestit cineva, despre asta din timp, poate ne-am fi bucurat mai mult.

De câte ori vorbim cu copiii despre cât de bine e să fii copil? Și de câte ori îi facem să simtă asta?

Poate ar trebui să le arătăm mai des că, de fapt, ne-am dori să fim ca ei. Și să-i ajutăm să se bucure cât de mult pot de anii ăia. Că înapoi nu se întorc.

Iar noi…noi am putea să fim mai visători. Și să avem mai multă încredere în noi. Să ne păstrăm mereu inocența aia de copil, bunătatea și dragostea față de tot ce ne înconjoară. Iar asta să fie superputerea noastră.

Adelina

No Comments

    Lasă un răspuns

    Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

    PHP Code Snippets Powered By : XYZScripts.com
    %d blogeri au apreciat: