Despre

Salut, sunt Adelina Pavelescu, iar visul meu este ca fiecare om să învețe cu bucurie și curiozitate, indiferent de tipul de educație prin care trece.

De mică mi-a plăcut să merg la școală, dar nu mi-a plăcut niciodată să învăț. Am făcut-o, totuși, de gura alor mei, preț de vreo 17 ani. Cel mai mult îmi plăceau începuturile de an școlar, atunci când îmi cumpăram rechizite noi. Vacan­ța de vară mi se părea mereu prea lungă și aș­teptam mereu să înceapă școala, doar ca să-mi doresc din nou vacanță în mai puțin de două săptămâni. Am știut întotdeauna de la ai mei că singura mea datorie e să învăț, pentru că am toate con­dițiile. Nu înțelegeam atunci ce înseamnă asta. Însă am aflat ulterior, cunoscând copii pentru care școala nu-i ceva tocmai accesibil.

La final de clasa a IX-a am făcut cunoștință cu educația non-formală și mi s-a părut cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla unui copil. Am participat în o mulțime de proiecte și activități, atât în țară, cât și în străinătate. Am organizat evenimente, workshop-uri, training-uri, sesiuni de mentorat, iar prin clasa a XII-a mi-am spus că vreau să devin trainer. Nu exista Facultatea de Traineri, așa că am mers la Comunicare și Relații Publice, fără să am habar ce o fi însemnând aia. Am vrut inițial să merg la Jurnalism, că aveam ceva experiență în radio și presa scrisă, dar ai mei m-au sfătuit să Nu, urmat de replica „Faci ce vrei, dar să nu te plângi după!”. Loved it back then, still loving it. Not.

Toată perioada mea de școală, indiferent de ciclul de învățământ, am fost într-o continuă vânare de note. Știam că trebuia să iau note mari și cam aia era. Nu îmi mai amintesc mare lucru din ce am în­vățat la școală, dar știu că în generală îmi plăcea chimia și în liceu engleza. Iar în clasa a XII-a mi-a plăcut matematica. Atât de mult că am luat și locul I pe județ la un concurs. Dar din nou, totul era despre rezultate, despre competiția cu ceilalți, nu despre cât de multe știam eu și despre cât de mult îmi plăcea să învăț. Drept dovadă, dacă mă iei la întrebări acum, poți scrie o carte cu bancuri. Despre mine și câtă carte știu. Sunt încă un produs al școlii românești. Care sună foarte bine pe hârtie, dar de care în practică ne doare capul.

Am continuat să fac voluntariat și în facultate și să organizez evenimente, pentru că-mi plăcea să fac lucrurile să se miște în jurul meu. Apoi am realizat că, alături de colegii din ONG-uri, facilitam experiențe de învățare cu mult mai mult impact pozitiv decât cele din contextul formal.

În 2016 am plecat în UK să lucrez. Credeam că acolo pică miile de lire din copaci și că mă îmbogățesc cât ai zice „Brexit”. Evident că nu a fost așa, nu m-am îmbogățit peste noapte și nici peste 4 ani. Însă am continuat să ofer experiențe de învățare, de data asta în câmpul muncii. Am continuat să învăț despre mine și despre oamenii din jurul meu. Din rolul de manager, i-am ajutat să învețe și ei la rândul lor. Îmi doream să-i văd că vin la muncă cu bucurie și că dau tot ce-i mai bun, pentru ca la final de zi să fie mândri de ei.

La un moment dat, însă, viața aia haotică de restaurant nu mai era ce îmi doream. A fost pentru prima dată când am simțit nevoia de ordine. În programul de somn, în felul în care mâncam, în felul în care trăiam. La final de 2019 am început să lucrez în vânzări. Din nou, fără să am habar cu ce se mănâncă. Dar am învățat repede și în a 3-a lună deja îmi depășisem targetul. În a 4-a la fel. În a 5-a lună, am cerut să mă mut într-o locație mai aproape de casă, pentru că plăteam foarte mult pe transport. Și m-am mutat. Doar că bucuria a ținut fix două săptămâni. Pentru că apoi cineva a mâncat un liliac, sau ceva de genul ăsta.

Ajunsă acasă, m-am apucat de gătit și explorat tot mai multe rețete fără făină, zahăr și ulei. Nu puteam să stau locului. În tot timpul ăsta, știam deja că mă voi întoarce în România. Iar în ianuarie aflasem și ce o să fac. Pe scurt, am citit câteva povești despre ce se întâmplă (încă) în școlile românești și am simțit multă frus­trare. Și nevoia să pun umărul la treabă. Am înțeles atunci că ce-mi doresc este ca fiecare copil să meargă cu drag la școală, că sunt datoare să nu stau cu mâinile în sân. Mi-am zis că e timpul ca educația din România să pună elevul/studen­tul în centrul ei, nu doar pe hârtie. Că e nevoie de respect, pentru fiecare om implicat în învățământ, fie el elev, profesor sau părinte. Și că școala trebuie să creeze experiențe de învățare adecvate, care să dea naștere curiozității în rândul celor învățați, indiferent de vârstă.

Inițial am vrut să fac o școală altfel, îmi făcusem planuri despre ce școală minunată voi construi eu și începusem să visez cai verzi pe pereți. Însă apoi am realizat că asta nu va rezolva deloc problemele. Și de aceea, am aplicat la Teach for Romania. Pentru că am vrut să fac educație altfel, dar în același timp să înțeleg sistemul și nevoile reale ale tuturor actorilor implicați: elevi, părinți, profesori. Și mai ales, nevoile celor mai vulnerabili dintre ei.

De cele mai multe ori, copiii văd școala ca pe o corvoadă. Părinții vor de la ei prea mult sau nu vor nimic. Profesorii fac maratoane de completat hârtii și obținut adeverințe. Iar din toate astea, niciunul dintre noi nu are de câștigat.

Inițial, mi-am dorit să contribui la educație doar prin copii. Apoi, mi-am dat seama că fiecare dintre noi pune cărămizi în viitorul lor. Și am realizat că e nevoie să lucrăm împreună la asta. Să ne întoarcem atenția către noi înșine și să încercăm să devenim, fiecare, o versiune mai bună a ceea ce suntem azi. Iar om cu om, exemplu cu exemplu, să schimbăm modul în care se face astăzi educația în România.

Visul meu este ca fiecare om, indiferent de vârstă sau tipul de educație, să învețe de drag, cu bucurie și curiozitate. Iar ăsta e motivul pentru care mă trezesc în fiecare dimineață.

Azi, când scriu toate astea, mă uit în urmă și văd că, fără să-mi dau seama, tot ce am făcut vreodată a fost să învăț. Constant. Din cărți, de la alți oameni, din propriile greșeli. Și știu că nu vreau să mă opresc niciodată. Dacă m-aș opri, probabil m-aș pierde. Iar apoi aș învăța din nou, ca să mă pot regăsi. La fel ca un copac, am adunat și adun an de an ramuri noi, pline de experiențe. Sunt într-o continuă creștere, iar trunchiul solid care mă ține în picioare este educația. Pe care o primesc și o dăruiesc în fiecare zi, prin diverse forme, încercând să fac lumea în care trăiesc un pic mai bună.

În ultimii ani, am simțit că acest copac a crescut mai mult decât oricând. Mi-am creat în sfârșit, după un proces lung și greu, ordinea aia pe care o căutam la final de 2019. Iar acum pot vedea dincolo de săptămâna sau luna viitoare în ceea ce privește obiectivele mele.

Am avut parte de foarte multe schimbări. M-am întors în România, mi-am schimbat complet stilul de viață, am renunțat la job ca să fiu freelancer și mă pregătesc să devin învățătoare într-un sat vulnerabil. Iar pentru că toate schimbările din viața mea aveau nevoie de și mai mult sens, am decis că vreau să ajut la rândul meu oamenii să își trăiască viața mai bine. Indiferent de ce înseamnă acest „mai bine” pentru ei.

Fie că vrei să schimbi modul în care predai elevilor, studenților sau cursanților tăi, să înveți engleză sau robotică, ori să-ți construiești obiceiuri mai sănătoase care să te ajute să fii o versiune mai bună a ta, toate astea presupun un proces de schimbare. Iar eu te pot ghida în acest proces.

Lucrez 1:1 cu oameni care își doresc cu adevărat să producă o schimbare în viața lor, personală sau profesională. Cu acei oameni care cred în învățarea continuă și în a fi ei schimbarea pe care vor să o vadă în jurul lor. Și, nu în ultimul rând, cu oameni care sunt gata să iasă din zona de confort.

Asta nu înseamnă că îți voi spune ce și cum să faci. Tu ești în controlul propriei tale vieți. Și cel mai probabil, ce a funcționat pentru mine nu va funcționa și pentru tine. Rolul meu este să te ghidez să-ți accesezi propriile resurse, care să te ajute să-ți accelerezi procesul de schimbare. Iar asta presupune să ieși din zona de confort un pic mai mult decât de obicei.